În perioada 10-12 august, la Amsterdam, s-a desfăşurat Congresul Mondial al Familiilor, unde au participat delegaţi din peste 60 de ţări, printre care şi România. Vorbitorii au discutat despre locul familiei în lume, subliniind că există destule oportunităţi pentru naţiuni de a învăţa unele de la altele. Temele mari ale celor trei zile de dezbateri au fost: „Familii moderne şi valori tradiţionale”, „Familiile în ţările în curs de dezvoltare” şi „Provocări şi speranţe pentru viitor”.

Scriu acest editorial pornind de la provocatorul film al lui Christian Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, şi din impulsul pe care mi-l trezeşte una din multele aprecieri şi ciudate, şi comune, în acelaşi timp, de pe forumul de discuţii Provita Yahoo. Un susţinător pro-avort, se pare, spune că „filmul nu face altceva decat sa dovedească şi să întărească prejudecăţile tradiţionale (...)”. Şi continuă un şir de invective la adresa femeii. Să reproduc asemenea formulări, care, de altfel, se regăsesc în cel mai comun repertoriu, mă face să cred că urma acestor cuvinte nu s-ar şterge uşor. Mai mult, îmi dau seama că ne aflăm în faţa unei ispite otrăvitoare şi perverse, care ne provoacă să distingem şi în această formulă adevărul... Ca să-mi spăl ochii şi mâna, voi relua un gând de-al lui Paul Evdokimov. Femeia este fiinţa care „umanizează lumea prin calitatea ei de mamă”, care „veghează asupra oricărei fiinţe omeneşti ca asupra propriului său copil”.